„Noi 4” minus 1 – poveste de familie

IMG_0187Sotul meu a fost un om extraordinar. A fost bunul meu prieten, bunul meu frate, camarad, iubit, era … totul. In urma cu cativa ani eram doi tineri frumosi, indragostiti de tot ce ne inconjura, eram indragostiti de viata. Aveam vise, ne faceam planuri, ne doream sa cucerim lumea si, ce era mai important, sa fim toata viata impreuna. Imi spunea tot timpul ca ma iubeste pana la infinit si inapoi.
Cand ne-am cunoscut amandoi trecusem prin momente grele. Eu imi pierdusem tatal pe care il iubeam enorm si care era modelul meu in viata, el isi pierduse mama care insemna totul pentru el. Acest lucru ne-a apropiat si mai mult.
Pentru ca stiam ce inseamna sa iubesti si ce inseamna sa pierzi. Ne gandeam ca nimic in viata nu e intamplator. Ne asemanam foarte mult si totusi eram foarte diferiti. Amandoi citeam mult, scriam poezii. Lui ii placea muntele, mie imi placea marea. Tot timpul ne tineam de mana ca in prima zi cand ne-am cunoscut si ne imaginam cum o sa fim la batranete inconjurati de copii si de nepoti, de cartile noastre si in suflet la fel de tineri….

Avem impreuna 2 baieti gemeni, care au petrecut numai 3 ani alaturi de tatal lor …

L-am pierdut in septembrie 2010 … Toata viata mi s-a schimbat din acel moment. A fost foarte greu sa accept ca nu mai este. Sa accept ca trec din nou (dupa moartea tatalui) prin aceleasi clipe de cosmar, de negare, de dor, de neputinta. Nimic nu a mai fost si nimic nu mai este ca inainte. Multi din prietenii care erau langa noi in toate momentele frumoase, nu au mai fost langa mine, decat putin dupa moartea sotului. Treptat s-au retras. La trei zile dupa plecarea lui, unul din baieti s-a imbolnavit si m-am internat la spital cu el. La doua saptamani am fost pusa pe lista de disponibilizari si … multe, multe momente grele au urmat. Foarte putine persoane au fost langa mine dar am apreciat acele momente cand au fost. Erau zile cand simteam ca nu mai pot. Dar trebuia sa continui lupta, trebuia sa am grija de copii, sa am grija de mama care avea 75 de ani, de fratele meu care avea grad de invaliditate, avand arteriopatie cronica, trebuia sa iau decizii singura.
A fost foarte greu sa le explic copiilor ce s-a intamplat, de ce tati nu mai vine, unde este si de ce noi vom fi doar trei. Tot ce a urmat a fost diferit. De fapt, lumea te priveste altfel. Mai ales cand posibilitatile financiare sunt mai reduse. A trebuit sa ma lupt in permanenta, sa ma umilesc, sa ma scuz in momente in care tot ce imi doream era poate un sfat, o vorba buna, un ajutor, un umar pe care sa plang. Aveam colegi de serviciu care se declarau nemultumiti cand auzeau ca trebuie sa stau in concediu medical cu unul din copii cand era bolnav. La gradinita trebuia sa lupt pentru drepturile copiilor, sa o rog pe educatoare sa ma lase sa platesc orele de engleza si de muzica doar pentru un copil dar sa participle ambii. Ma loveam la sedintele cu parintii de expresii de genul „si noua ne este greu,  dar tot dam bani pentru … diverse”. Si tot asa. Cand copiii isi faceau prieteni, parintii acestora cand auzeau ca sunt vaduva, imediat plecau, nu doreau sa se imprieteneasca decat cu familii … intregi.
Copiilor le este foarte greu. Mihai este mai extrovertit si plange des. Isi doreste sa fie tati langa el, sa il tina in brate. Isi aduce aminte de el foarte bine, de parfumul lui care inca se pastreaza pe unele haine, de vocea lui calda. Alin este mai introvertit dar imi spune tot timpul ca daca se roaga stie ca tati il aude. Iar eu uneori nu mai stiu ce sa spun…
Trecand prin aceste momente am inteles un lucru. Nu conteaza cine esti, cati bani ai, ce nivel de educatie sau de ce pregatire dispui … ca sa spui ca esti om, ca ai suflet, ca iti intelegi aproapele. Nu te invata nimeni acest lucru. Trebuie sa simti. Foarte putine persoane inteleg de fapt ca cel mai important lucru pe care il ai cu adevarat este iubirea. Iubirea fata de viata, de Dumnezeu , de copii si familie, de aproapele tau. Acest sentiment te inalta, te face sa fii mai bun, sa fii om.
In momentul de fata lupt in continuare pentru toate, pentru mine si pentru copiii mei, pentru familia care mi-a ramas. Nu astept niciodata nimic. Pentru ca sa nu fiu dezamagita daca nu primesc nimic. Doar sper ca maine va fi altfel, ca voi putea schimba ceva, ca voi putea sa ii fac pe copii sa fie fericiti, sa invat sa zambesc din nou asa cum o faceam odata si poate sa nu mai fiu singura.
Este o poveste spusa de Mihaela, mama a doi băieți gemeni din Bucuresti. Toti 3 vor participa în Tabara Dorului in 16-19 iulie la Pensiunea „Pasul Schiorilor” din Azuga.

Reclame

Scrie un gand, o emotie, o intrebare, o incurajare

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s